„Țară, țară, vrem ostași!” – jocul periculos al puterii într-o Românie fără guvern (comentariu)

Situația politică la care asistăm de trei săptămâni a ajuns să semene izbitor cu unul dintre cele mai populare jocuri ale copilăriei mele: „Țară, țară, vrem ostași!”. Două tabere parcă stau față în față, ținându-se strâns de mâini, fiecare încercând să reziste asaltului adversarului. Numai că, astăzi, lanțurile nu mai sunt făcute din mâini de copii, ci din interese de partid, calcule electorale, orgolii și frici politice.După căderea Guvernului Bolojan pe 5 mai printr-o moțiune de cenzură record, scena politică s-a transformat într-un teren de joc haotic, unde fiecare partid strigă „pe cine?”, dar nimeni nu mai vrea să fie „ostașul” care se aruncă primul în zidul puterii. Toți vor guvernarea, dar fără costurile ei. Toți vor stabilitate, dar fără compromisurile necesare pentru a o construi.PSD vrea puterea, dar fără Ilie Bolojan și fără asumarea unui premier care să deconteze economic lunile dificile ce urmează. PNL și USR încearcă printr-un front comun să capitalizeze valul anti-PSD, sperând că imaginea lui Bolojan poate ține electoratul mobilizat până la următoarele alegeri. UDMR joacă rolul arbitrului pragmatic, refuzând formule fragile sau majorități lipsite de predictibilitate. AUR, în schimb, profită de fiecare zi de blocaj pentru a se prezenta drept singura alternativă „anti-sistem”, cerând fie intrarea la guvernare, fie „întoarcerea la popor” prin alegeri anticipate.În realitate, fiecare formațiune încearcă exact ceea ce făceau copiii în jocul „Țară, țară, vrem ostași!”: să trimită pe altcineva să spargă zidul. Nimeni nu vrea să fie primul care își asumă costurile inevitabile ale guvernării într-o perioadă complicată economic și geopolitic. Deficitul bugetar, presiunea Bruxelles-ului, riscul pierderii banilor din PNRR, tensiunile regionale și necesitatea unor reforme dureroase transformă viitorul Executiv într-un posibil „guvern de sacrificiu”. De aici și blocajul actual: toate partidele negociază pentru putere, însă niciunul nu pare dispus să își asume cu adevărat costurile exercitării ei.În acest context, ideea unui guvern tehnocrat reapare aproape reflex, ca soluție de avarie. Numai că România a mai trecut prin acest experiment. Un executiv fără o susținere politică solidă riscă să devină rapid ținta tuturor partidelor, care s-ar delimita imediat de deciziile dificile și ar încerca să capitalizeze electoral nemulțumirile publice. Acceptarea unei astfel de formule ar însemna, de fapt, un compromis tacit între partide, prin care responsabilitatea guvernării ar fi transferată către un executiv de sacrificiu. În timp ce politicienii și-ar conserva capitalul electoral și libertatea de a critica din exterior, românii ar deveni, încă o dată, cobaii unui nou experiment politic, într-o perioadă marcată de insecuritate economică, inflație și o neîncredere tot mai profundă în instituțiile statului.De fapt, adevărata miză a negocierilor nu este cine va guverna România în următoarele luni, ci cine va reuși să supraviețuiască politic până în 2028. Fiecare partid negociază cu ochii mai degrabă la viitoarele alegeri decât la actuala criză. PSD se teme că o nouă asociere totală cu puterea i-ar accelera erodarea și ar alimenta ascensiunea AUR. PNL și USR se tem că o nouă alianță cu social-democrații le-ar distruge discursul reformist. UDMR evită o formulă fragilă care l-ar putea împinge într-o asociere indirectă cu zona suveranistă, dacă s-ar trezi „singur” cu PSD într-un guvern, iar AUR mizează tocmai pe această paralizie generală pentru a continua să crească.De cealaltă parte, Nicușor Dan încearcă să joace rolul unui președinte mediator și să construiască o majoritate „pro-occidentală”, însă problema este că în Parlament matematica nu mai coincide cu geometria morală. Există veto-uri încrucișate, incompatibilități ideologice și o lipsă evidentă de încredere între partide, iar fiecare zi care trece fără un rezultat alimentează percepția unui stat incapabil să se conducă. Paradoxal, jocul politic actual produce exact efectul pe care toate partidele declară că vor să îl evite: întărirea curentului radical și anti-sistem. Cu cât negocierile durează mai mult, cu atât mesajul AUR devine mai simplu și mai eficient: „ei nu sunt capabili să guverneze”.În jocul copilăriei mele exista însă o diferență esențială față de politica de astăzi. Copiii știau că, la final, cineva trebuie să alerge și să încerce să spargă zidul. Ce vedem acum la liderii politici? Toți vor să rămână în spatele lanțului și să împingă pe altcineva în prima linie. Iar aceasta este poate cea mai mare problemă a clasei politice actuale: nu lipsa unei majorități parlamentare, ci lipsa curajului de a-și asuma costul guvernării într-un moment dificil, în care milioane de români trăiesc de la un salariu la altul sau de la o pensie la alta și așteaptă, lună de lună, soluții reale, nu calcule electorale.