Într-o epocă în care informația circulă cu viteza luminii și generațiile tinere sunt bombardate cu stimuli din toate direcțiile, materia ”istorie” a ajuns la un punct de cotitură. O inițiativă recentă de a reintroduce ora de istorie națională în programul liceal a aprins scânteia curiozității în rândul redacției noastre. Așa că ne-am hotărât să aflam ce învață, de fapt, tinerii noștri despre trecutul nostru colectiv și cum sunt modelate percepțiile lor despre istoria globală și națională?
Înainte de a păși pragul educației formale, copiii sunt expuși la concepte precum protecția mediului, însă istoria, această disciplină vitală, rămâne neexplorată până la vârsta de zece ani. Când în sfârșit se întâlnesc cu ea, în clasa a IV-a, sunt copleșiți de un val de informații care pare să concureze cu rapiditatea schimbării scenelor pe platforme ca TikTok. Într-un singur an, istoria milenară a națiunii și a lumii întregi este turnată în mințile lor nevinovate, fără a se asigura o bază solidă de cunoștințe sau un sentiment de continuitate.
Diversitatea de materiale didactice este uluitoare, nu mai puțin de nouă manuale diferite pentru aceeași clasă, fiecare cu abordarea sa distinctă. De la istoria românilor la enciclopedii pentru cei mici, copiii sunt expuși la o varietate de culturi și civilizații, de la greci și romani, la slavi și germani, fără a se urmări o linie clară de învățare.
În clasele următoare, elevii sunt conduși într-un tur de forță prin istoria universală, cu inserții sporadice despre spațiul românesc. Se pare că manualul de istorie a fost conceput pentru a evita orice formă de naționalism sau mândrie națională, înlocuindu-le cu o perspectivă globală în care România apare ca un actor cel mult secundar, fără a se sublinia contribuțiile sau momentele definitorii ale istoriei sale.
Pe măsură ce avansăm în ciclul gimnazial, observăm o continuare a acestui model eclectic, unde istoria națională este strecurată doar „când e cazul”, iar accentul cade pe evenimente și figuri istorice internaționale. De la exploratori și revoluții la formarea statelor naționale, România este prezentată într-o lumină modestă, fără a se pune accent pe episoadele sale eroice sau pe perioadele de strălucire culturală.
Abordarea devine și mai fragmentată în liceu, unde ora de istorie a fost redusă la o singură sesiune pe săptămână. Manualele de istorie universală continuă să domine, cu mențiuni sporadice ale istoriei naționale, care par să fie mai degrabă orice decât un fir narativ coerent.
În clasa a XI-a, manualul de istorie propune o serie de meditații pe marginea istoriei contemporane, cu secțiuni dedicate Europei, economiei și societății, statului și politicii, relațiilor internaționale și vieții religioase. În timp ce aceste teme sunt esențiale pentru înțelegerea lumii în care trăim, ele par să înlocuiască o înțelegere profundă a istoriei naționale cu o abordare mai globală și tematică.
În final, clasa a XII-a încheie educația liceală cu un stil caleidoscopic, înlocuind cronologia cu teme de dezbatere care par să pregătească tinerii pentru o lume în continuă schimbare, dar fără a le oferi un sentiment de rădăcini și apartenență.
Această abordare a educației istorice ridică întrebări importante despre rolul istoriei în formarea identității naționale și în pregătirea tinerilor pentru viitor. În timp ce este esențial să înțelegem contextul global și să ne vedem istoria într-o perspectivă largă, nu trebuie să neglijăm nici importanța cunoașterii și aprecierii propriului nostru trecut.
Campania pentru reintroducerea orei de istorie națională în licee nu este doar o chestiune de curriculum, ci și una de identitate culturală și națională. Este un apel la o reevaluare a modului în care îi învățăm pe tineri despre trecut, astfel încât să poată înțelege prezentul și să-și modeleze viitorul cu o cunoaștere solidă și o apreciere a locului lor în lume.