Defectul genetic al producției de vitamina C
Este surprinzător cum un defect genetic aparent, incapacitatea de a sintetiza vitamina C, poate constitui un element al unui puzzle evolutiv complex. Majoritatea animalelor dispun de o „fabrica” internă ce transformă glucoza în vitamina C, prin intermediul enzimei L-gulonolactonă oxidază. Totuși, la strămoșii noștri, gena responsabilă de această enzimă a suferit o mutație, devenind o pseudogenă.
Avantajul evolutiv al pierderii producției interne
La o primă vedere, această pierdere ar putea părea riscantă. Teoriile actuale sugerează că acest proces nu a fost o simplă eroare. În contextul evolutiv, absența producției interne de vitamina C a putut oferi un avantaj în lupta împotriva paraziților. Mulți agenți patogeni depind de vitamina C pentru supraviețuire și multiplicare în interiorul gazdelor. Un organism ce nu produce vitamina C și își reglează nivelul prin dietă devine astfel un mediu mai puțin propice pentru invadatori.
Un mecanism de reciclare eficient
Această adaptare a determinat corpul uman să exceleze în reciclarea vitaminei C. Fiindcă nu o mai putem fabrica, celulele noastre s-au adaptat pentru a refolosi vitamina C existentă, mult mai eficient decât alte mamifere. Acest nutrient este esențial pentru reziliența organismului: fără el, sinteza colagenului ar fi compromisă, rănile nu s-ar vindeca, iar integritatea vaselor de sânge ar fi afectată. De asemenea, vitamina C joacă un rol crucial în protecția împotriva stresului oxidativ, neutralizând radicalii liberi care pot deteriora celulele.
Dincolo de o simplă necesitate alimentară
Astfel, dependența noastră de surse externe precum citricele, ardeii sau legumele verzi nu este doar o necesitate nutrițională, ci rezultatul unui compromis evolutiv. Am cedat independența metabolică în favoarea unei avantaje biologice în lupta împotriva bolilor, transformând o vulnerabilitate într-o strategie ingenioasă de supraviețuire. Suntem astfel creaturi care au învățat să extragă din natură nutrientele pe care nu le mai putem produce.
Contextul pierderii capacității de sinteză
Această dependență dietetică devine și mai fascinantă în contextul faptului că, acum aproximativ 60 de milioane de ani, strămoșii noștri aveau capacitatea de a sintetiza vitamina C. Care este explicația acestei pierderi? O cercetare recentă, publicată în revista PNAS, aduce o lumină nouă asupra acestei întrebări. O echipă de cercetători din China și Statele Unite sugerează că deficiența de vitamina C nu a fost o simplă schimbare evolutivă, ci un mecanism activ de apărare împotriva unor infecții parazitare.
Rezultatele studiului
Conform concluziilor studiului, pentru un animal infectat cu paraziți, lipsa vitaminei C s-ar putea dovedi benefică. „Lucrarea noastră demonstrează că o deficiență de vitamina C poate avea efecte fiziologice favorabile, protejând animalele de patologia unei boli parazitare majore. Sugestia noastră este că rezistența la patologia infecțiilor parazitare ar putea explica de ce unele animale, inclusiv oamenii, nu mai pot sintetiza vitamina C,” explică autorii cercetării.
Focalizarea studiului
Studiul s-a concentrat pe paraziți specifici, precum schistosomele, care au un interes particular pentru vitamina C din organismul uman. Michalis Agathocleous, principalul autor al studiului, a dedicat mulți ani investigării rolului vitaminei C în celulele stem hematopoietice, esențiale pentru reînnoirea sângelui. Rezultatele studiului au relevat un aspect crucial: atât paraziții, cât și gazdele lor au pierdut capacitatea de a sintetiza vitamina C.
Strategii de protecție împotriva paraziților
Astfel, paraziții și-au orientat atentia către animalele ce aveau rezerve bogate de vitamina C, iar gazdele care nu mai produceau vitamina C au devenit mult mai puțin atrăgătoare pentru schistosome. Din această perspectivă, oamenii s-au protejat de infestări prin oprirea sintezei interne de vitamina C. Este esențial de menționat că această adaptare evolutivă a fost specifică interacțiunii cu schistosomele.
Provocările rămase
Deși această adaptare a fost benefică pentru supraviețuirea speciei umane, nu a împiedicat alți paraziți să continue să constituie o amenințare. Acești invadatori nu sunt atrași de vitamina C, ci de alte resurse disponibile în organism: sângele este ținta anchilostomilor, carbohidrații și nutrienții pentru ascarizi, iar țesuturile corporale sunt căutate de tenii. În concluzie, pierderea capacității de a sintetiza vitamina C reprezintă o poveste complexă despre compromisuri evolutive și strategii de supraviețuire.
