În contextul în care discuțiile despre impozitarea suplimentară a băncilor iau amploare la nivel european, situația din România începe să fie vizibil influențată. Deși taxarea bancară a devenit o temă fierbinte, se pare că instituțiile financiare din România nu au de gând să își împacheteze valizele. Dar de ce?
Pentru a înțelege acest fenomen, trebuie să aruncăm o privire asupra abordărilor fiscale din statele membre ale Uniunii Europene. Italia, de pildă, a devenit recent pionier în taxarea veniturilor excepționale ale băncilor. Taxa, care inițial era menită să atingă un ecart specific dintre veniturile din dobânzi și cele depozitate, a fost până la urmă fixată la 0,1% din activele ponderate la risc ale băncilor.
Și Cehia și Ungaria s-au alăturat acestui curent, optând pentru metode alternative de a extrage fonduri din sectorul bancar. În Cehia, s-a introdus o taxă de 60% pentru companiile energetice și bănci cu profituri considerate excesive, în timp ce în Ungaria, băncile au posibilitatea de a-și reduce cu până la 50% taxele dacă investesc în obligațiuni guvernamentale.
Lituania și Spania nu rămân nici ele în urmă. În Lituania, o nouă taxă pe venitul net din dobânzi al industriei bancare va aduce la bugetul de stat aproximativ 410 milioane de euro, iar în Spania se preconizează ca până în 2024 să fie colectate 3 miliarde de euro din taxarea suplimentară a băncilor.
În contrast, Franța și Germania au ales să nu impună taxe excepționale pe sectorul bancar, cu toate că veniturile băncilor din aceste țări au crescut semnificativ. Marea Britanie, deși nu face parte din Uniunea Europeană, percepe o taxă bancară din 2011, care se aplică la nivelul activelor băncilor.
Cu toate aceste schimbări la nivel continental, este evident că România nu este singura țară care se gândește la o strategie de taxare a băncilor. Cu toate acestea, motivele pentru care băncile aleg să rămână pe teritoriul românesc sunt multiple.
Unul dintre argumentele puternice este contextul economic favorabil. În ciuda taxelor, România rămâne o piață emergentă cu un potențial imens de creștere, ceea ce face ca băncile să fie mai dispuse să suporte taxele suplimentare în schimbul unor profituri posibil mai mari pe termen lung. În plus, plecarea ar însemna pierderea unei poziții strategice pe piața locală și deschiderea ușii pentru competiție.
Un alt aspect ar fi coeziunea la nivelul Uniunii Europene. O taxă similară în mai multe țări ale Uniunii poate diminua impactul negativ al taxării, ducând la o oarecare uniformizare a politicilor fiscale și diminuarea riscului de a pierde afaceri în alte state europene.
În concluzie, chiar dacă taxele suplimentare devin o realitate în România, băncile sunt puțin probabil să-și mute operațiunile. Nu doar pentru că taxarea este un fenomen în creștere la nivelul UE, ci și datorită avantajelor pe care România le oferă ca piață în expansiune. Cu alte cuvinte, costurile suplimentare par să fie doar un preț mic de plătit pentru oportunitățile mari pe care România le pune pe masă.
