Originea struțului
Deși astăzi percepem struțul ca pe o pasăre masivă care se deplasează exclusiv pe picioare, istoria sa dezvăluie o surpriză importantă. Recent, cercetătorii de la Universitatea Cambridge au descoperit că unul dintre strămoșii antici ai struțului nu era deloc restrict pe sol, ci avea aripi puternice, capabile să efectueze zboruri pe distanțe mari. Această revelație conturează o nouă înțelegere a originii acestor păsări.
Surprizele descoperirii
Până acum, se considera că aceste păsări, parte din grupul denumit „paleognate”, care include și emu, cazuarii sau păsările kiwi, au apărut pe un vast continent numit Gondwana. Acesta s-a fragmentat în bucăți în urmă cu aproximativ 160 de milioane de ani. Totuși, dacă strămoșii lor erau capabili să zboare, acest lucru sugerează că nu au fost nevoiți să aștepte mișcarea continentelor, ci au migrat autonom spre noile lor habitaturi din Africa, Australia sau America de Sud.
Studiul recent publicat
Potrivit unui studiu publicat în septembrie 2025, cercetătorii au oferit o explicație privind distanțele mari la care locuiesc rudele acestei specii. În prezent, majoritatea acestor păsări au pierdut capacitatea de a zbura, iar singurele care păstrează o fărâmă din acest talent sunt păsările tinamu din America de Sud, care, însă, nu sunt cele mai bune aviatoare.
Teoria tradițională
Explicația clasică a fost legată mult timp de o origine comună în Gondwana. Se credea că, pe măsură ce supercontinentul s-a fragmentat, au rezultat masa de uscat de astăzi – America de Sud, Africa, Australia, India, Madagascar, Noua Zeelandă și Antarctica. Această fragmentare ar fi izolat treptat liniile de paleognate.
Adecvarea analizelor genetice
Cu toate acestea, analizele genetice realizate în ultimii ani sugerează o altă realitate. Separările evolutive dintre aceste grupuri au avut loc după ce continentele s-au despărțit. Geografia, așadar, nu mai justifică singură dispersia lor.
Studiul fosilelor
Pentru a clarifica această contradicție, cercetătorii au analizat cel mai vechi exemplar cunoscut al lithornitidelor, un grup primitiv de paleognate care a trăit în epoca Paleogenului, între circa 66 și 23 milioane de ani în urmă. Exemplar studiat este fosilizat de Lithornis promiscuus, descoperit în Wyoming, Statele Unite, și conservat la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington.
Particularitățile fosilei
Aceasta este o piesă excepțională: o conservare 3D, fără deformări, având în vedere că oasele păsărilor sunt de obicei fragile și se comprimă în timpul fosilizării. Conservarea formei originale a permis scanarea detaliată a sternului, osul la care se atașează mușchii necesari pentru zbor.
Capacitatea de zbor
Rezultatele scanării indică clar că Lithornis promiscuus putea zbura, fie prin bătaie constantă a aripilor, fie alternând între bătăi și planare. De asemenea, structura scheletului este similară cu cea a stârcilor și egretelor moderne, păsări recunoscute pentru abilitatea lor de a traversa mari distanțe, inclusiv oceanele.
Mobilitatea strămoșilor
Imaginea ce reiese nu sugerează o linie evolutivă restrictiv legată de mișcarea continentelor, ci portretizează strămoși mobili, capabili să colonizeze teritorii îndepărtate prin zbor. Întrebarea rămâne: de ce au renunțat unele dintre aceste descendențe la capacitatea de a zbura?
Pierdere progresivă a zborului
Klara Widrig, autoarea principală a studiului, argumentează că pierderea capacității de zbor devine probabilă în două condiții. În primul rând, pasărea trebuie să fie capabilă să se hrănească exclusiv de la sol. În al doilea rând, mediul înconjurător trebuie să fie lipsit de prădători periculoși.
Adoptarea stilului de viață terestru
Cercetările anterioare indicau că lithornitidele poseda un organ vibrotactil la vârful ciocului, ideal pentru a explora solul în căutarea insectelor. Astfel, un stil de viață orientat spre hrana de la sol capătă o conturare clară. O altă componentă a acestui puzzle se leagă de marele eveniment de extincție a dinozaurilor.
Impactul extincției asupra păsărilor
În absența prădătorilor uriași, unele păsări terestre ar fi putut, treptat, să renunțe la zbor pentru a economisi energie. În aceeași perioadă, micile mamifere supraviețuitoare au evoluat lent în prădători, asigurând timp suficient pentru ca păsările să se adapteze la noul lor mediu.
Consecințele evoluției
Astfel, astăzi observăm exemplare adaptate, precum struțul sau emu, care au devenit alergători de excepție, și, pe de altă parte, păsări terestre impunătoare, având o reputație de prădători eficienți, cum este cazul cazuarei.
