Lumea rurală nu moare, se transformă. Sociolog: „Nu asistăm la o renaștere a satului, ci la suburbanizare“

Populația din mediul rural a înregistrat o ușoară creștere, însă asta nu înseamnă că satul românesc renaște, spune sociologul Norbert Petrovici. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, acesta explică de ce comunele din jurul marilor orașe se dezvoltă, în timp ce multe sate continuă să se depopuleze.Satul românesc dinainte de 1989 nu a fost un spațiu agrar tradițional tihnit, încremenit în timp, ci, mai degrabă, obiectul unei planificări administrative agresive. Două tendințe au dominat satul comunist: creșterea populației și migrația masivă către orașe. Dacă în 1948, la puțin timp de la instaurarea comunismului, vorbim despre o populație de 15,8 milioane de locuitori, în 1989, România avea peste 23 de milioane de locuitori, conform declarației făcute în 2021 de Tudorel Andrei, preşedintele Institutului Național de Statistică.La recensământul din 1992, eram 22,81 milioane de români. „Populația României crește sistematic după Al Doilea Război Mondial până prin 1985. Datele sunt un pic distorsionate din ’85 până în anii ’90, dar vedem cumva o zonă de creștere a populației în general a României și inclusiv a populației rurale“, explică pentru „Weekend Adevărul“ Norbert Petrovici, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.Unul dintre cele mai mari salturi de populație s-a făcut ca urmare a aplicării Decretului 770 din 1966, prin care avortul a fost interzis. Creșterea masivă a populației s-a datorat, spune Petrovici, și investițiilor masive ale statului în servicii – grădinițe, școli, spitale – și locuințe, care erau accesibile tuturor printr-o simplă repartizare. Obsesia lui Ceaușescu pentru industrializare a determinat mutarea a milioane de locuitori din sate în marile platforme industriale. Conform recensământului din 1948, 76% dintre români locuiau la sat, în timp ce aproape 24% erau orășeni. În următoarele decenii, ponderea populației rurale a scăzut constant. Recensământul din 1966 înregistra circa 61% populație rurală, iar până în 1992 procentul coborâse la aproximativ 45%. Procesul a fost accelerat și de colectivizarea agriculturii (1949-1962) și de mecanizare, care au redus nevoia de muncitori în agricultură.Satul românesc s-a transformat masiv în perioada comunistă. FOTO: AzopanPolitica aplicată de regimul comunist în ceea ce privește ruralul a fost, conform lui Petrovici, cea de „densificare comunală“: multe sate mici au fost grupate administrativ în comune mai puține, dar mai mari, pentru a putea concentra serviciile sociale, școli, dispensare, magazine, în jurul centrelor de comună. Această strategie a fost un model regional comun întregului bloc socialist. Conform sociologului și omului politic Miron Constantinescu, șeful aparatului de planificare, orașul nu se rezuma la granițele administrative, ci includea și satele-satelit, privite ca bazine de navetiști și materii prime pentru platformele industriale nou create. „Constantinescu a setat întregul aparat astfel încât să avem investiții care să creeze zone de aprovizionare, atât cu materii prime, cât și cu forță de muncă și fabrici interconectate care merg de la orașul principal, orașul secundar și satele din apropiere“, explică sociologul.Practic, satul a fost gândit ca o anexă care „hrănește“ orașul cu oameni, materii prime și, ulterior, cu navetiști. În ciuda faptului că s-a construit masiv, numărul mare de locuri de muncă în fabrici nu putea fi asigurat doar de orășeni, astfel că se făcea apel la navetiști: locuitori ai satelor care munceau în oraș, o tendință care încă este de actualitate. Fenomenul era gestionat administrativ prin sistemul „buletinelor de oraș“. Cunoscutul film „Buletin de București“ prezintă, romanțat, fenomenul: pentru că migrația masivă de la sat la oraș era scăpată de sub control, regimul comunist, în anii ’80, a decis ca orașele mari precum Capitala să-și închidă porțile în fața sătenilor. Stabilirea în marele oraș sau obținerea unui loc de muncă se putea face numai cu „buletin de oraș“. Dacă nu te nășteai în București, Cluj, Timișoara sau Iași, puteai totuși obține mult doritul act prin căsătorie, astfel că la vremea aceea au existat multe nunți fictive.Satul românesc după 1989La începutul anilor ’90, odată cu abolirea sistemului buletinelor și deschiderea orașelor, se observă, spune sociologul, o mișcare masivă a populației spre orașele atât de râvnite. Tendința nu durează foarte mult, deoarece închiderea marilor platforme industriale după 1996 determină o migrație din oraș spre sat, susține Petrovici. O parte a muncitorilor au revenit înapoi „la casele agricole“ nu pentru că îi atrăgea viața la țară, ci din cauza șomajului.După anii 2000, acest val a scăzut în intensitate destul de mult, pe fondul unui declin general al populației. Oamenii au început să aibă alternative de găsire a unor surse avantajoase de venituri în afara țării. Migrația externă masivă de după 2002 a lovit direct comunitățile rurale: până la 4 milioane de persoane născute în țară au emigrat în ultimele două decenii, aproximativ 20% din populația totală, conform unui raport din 2023 al Institutului Național de Statistică: „Agricultura a fost unul dintre cele mai afectate sectoare ale economiei și este sectorul în care migrația a creat cea mai mare lipsă de forță de muncă“.În perioada următoare, două fenomene distincte au determinat repopularea unor zone rurale: „Primul e legat de serviciile pentru afaceri. Lucrezi într-unul dintre orașele foarte mari ale României, București, Cluj, Iași, Timișoara, dar locuiești în periurban. Ești un muncitor non-manual în sectorul de afaceri“, explică Petrovici. Este vorba despre primul boom imobiliar din 2007-2008 și vorbim despre un proces de sub-urbanizare precoce. Acesta a continuat să se manifeste, iar tendința este vizibilă și astăzi. „Al doilea fenomen separat este valul de investiții industriale care începe în 2011. Acesta se vede deja foarte serios din 2015 și vine cu un val de investiții industriale, de near-shoring european, în care, după criza financiară globală din 2008, multe din firmele europene aduc o parte din producție în Europa de Est“, mai spune sociologul. Beneficiare sunt satele și comunele precum Jucu lângă Cluj, unde funcționează o platformă industrială populată de firme precum Bosch şi De Longhi, Ciugud de lângă Alba Iulia, zone de lângă Baia Mare, Sibiu, platforme de lângă Timișoara sau Iași. În aceste zone nu se înregistrează o mare creștere a populației, dar oferta de locuri de muncă oferă o alternativă imigrării, iar combinația între salariul industrial și gospodăria agricolă din sat aduce anumite avantaje.Continuarea pe Adevărul.ro