Echilibrul fiscal pierdut. O analiză a sarcinii fiscale și a serviciilor publice în România
Într-o societate modernă, echilibrul dintre contribuția financiară a cetățenilor și serviciile publice oferite este esențial pentru bunăstarea colectivă. În România, acest echilibru pare să fie înclinat în mod disproporționat spre nevoile statului, lăsând cetățeanul cu o povară fiscală greu de susținut.
Care sunt proporțiile, angajat, stat?
Un angajat român, pentru a-și asigura un venit net de 1821 lei, este nevoit să genereze costuri totale de 3103 lei, din care 41.31% reprezintă taxe și impozite ce alimentează bugetul statului. Această proporție ridicată de contribuții fiscale ridică întrebări legitime despre eficiența și echitatea sistemului fiscal românesc.
Cât dăm la CASS și ce primim?
Contribuțiile pentru asigurările sociale de sănătate (CASS) sunt un exemplu concret al disfuncționalităților sistemului. Indiferent de venit, fiecare angajat contribuie cu 10% din salariu, dar accesul la servicii medicale rămâne un parcurs anevoios. Așteptarea de patru luni pentru o rezonanță magnetică nucleară (RMN) în București, comparativ cu posibilitatea de a beneficia de aceeași procedură în aceeași zi contra cost, subliniază discrepanța dintre contribuție și serviciu.
TVA o altă povară!
Mai mult, taxa pe valoarea adăugată (TVA) de 19% aplicată la bunurile de consum reduce și mai mult puterea de cumpărare a cetățeanului, fără posibilitatea de recuperare a acestei sume. Accizele pe combustibili adaugă o alt strat la sarcina fiscală, în timp ce marile corporații beneficiază de scutiri.
Proprietatea personală, cum ar fi autovehiculele și locuințele, nu scapă nici ele de impozitare. Acestea sunt achiziționate din venitul rămas după plata taxelor, ceea ce ridică întrebarea: cât din munca unui cetățean este dedicată statului și cât își poate păstra pentru nevoile personale și ale familiei?
Care sunt concluziile?
Analiza detaliată a contribuțiilor fiscale duce la o concluzie alarmantă, un angajat român lucrează aproximativ opt luni pe an pentru a susține bugetul statului, lăsându-i doar patru luni pentru sine și familia sa. Această distribuție inegală a efortului de muncă în favoarea statului este o sursă de frustrare și nemulțumire.
În contextul acestor realități, cererile de sporuri salariale în sectorul public par să adauge sare pe rană. Performanța în administrația publică nu pare să justifice aceste sporuri, în timp ce cetățeanul se confruntă cu un sistem care îi complică existența în loc să îl susțină.
Într-o democrație, voința poporului este suverană și trebuie respectată. Cu toate acestea, deciziile luate de reprezentanții aleși nu par să reflecte întotdeauna dorințele cetățenilor. Referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari, susținut de 88.7% dintre români, rămâne un exemplu de promisiune politică neîndeplinită.
Cum stăm cu prezența la vot, și unde sunt dezavantajele?
Participarea la vot este un alt barometru al încrederii în reprezentanții aleși. Cu o prezență de doar 33.24% la ultimele alegeri, legitimitatea deciziilor luate de acești reprezentanți este pusă sub semnul întrebării. Într-un sistem democratic, majoritatea este cea care decide, dar ce se întâmplă când majoritatea nu participă la procesul de decizie?
În încheiere, cetățenii României se confruntă cu o dilemă profundă, cum să echilibreze responsabilitatea fiscală cu dreptul la servicii publice eficiente și la o viață demnă. Este vital ca acest echilibru să fie restabilit, astfel încât munca cetățenilor să fie reflectată în calitatea vieții lor și să nu fie doar o sursă de venit pentru un stat aparent insensibil la nevoile lor. În acest sens, este esențial ca vocea poporului să fie nu doar auzită, ci și respectată.
